Rasa: Saint-Bernard
Tara in care este inregistrat: Elvetia
Inaltime: mascul 70 - 80 cm; femela 65 - 80 cm
Greutate: mascul 55 - 80 kg; femela 55 - 80 kg
Culoarea parului: rosu cu alb, alb-rosu; toate nuantele de rosu in pete; rosu, galben, brun; pete albe pe bot, piept, labe, abdomen si ultima treime a cozii; o pata alba pe frunte si pe bot, caracteriscica rasei.
Caracteristici:
Este un caine de munte, de talie mare, puternic, musculos si viguros, cu capul mare, impozant, cu pliuri ce-i brazdeaza fata, cu privirea deosebit de inteligenta, uneori serioasa,alteori trista, dar niciodata rautacioasa, cu botul scurt si trufa lata, neagra. Urechile fixate sus si indoite se lipesc de obraz formand un triunghi usor rotunjit si alungit. Totul exprima vigoare si noblete. Spatele este drept si foarte lat, pieptul puternic, bine rotunjit, umerii inclinati si lati, membrele foarte solide. Coada, lata si puternica la baza este lunga si atarna dreapta sau cu varful putin indoit. Aceasta rasa se prezinta in doua varietati care au aceleasi caractere morfologice, deosebindu-se numai prin aspectul si lungimea parului: una cu par lung, mai putin des, neted, putin ondulat, inspre sale si crupe ceva mai ondulat, si alta cu par scurt, aspru, des si bine lipit de corp, la baza cozii parul fiind mai des si mai lung.
Origine:
Este una dintre cele mai cunoascute rase, avand ca stramos Dogul Tibetan. Omul de stiinta Keller sustine ca acest caine s-a raspandit in Nepal si India, apoi in China. Mai tarziu a trecut in Orientul Apropiat. S-au gasit in Assiria diferite basoreliefuri, vechi de peste 2500 de ani, pe care sunt infatisati caini cu par scurt, care au o asemanare perfecta cu Saint Bernardul de astazi. Este cunoscut in Egipt din epoca faraonilor. Razboaiele si relatiile comerciale din timpul lui Alexandru cel Mare au adus acest caine, peste Grecia si Italia, in Europa Centrala. In Elvetia a fost adus de colonistii romani, care-l foloseau la paza proprietatii lor. Prin incrucisari cu cainii din muntii Alpi s-a obtinut un exemplar deosebit, Saint Bernardul pe care il cunoastem. La inceput, s-a stabilit in cantoanele Waadt si Wallis, unde cainii au trait, mai mult sau mai putin izolati, in tot cursul Evului Mediu, prezenta lor fiind dovedita de picturile si sculpturile ce ne-au ramas din acele timpuri. De-abia intre anii 1650 - 1670 a fost luat de calugarii de la spitalul din Muntele Saint Bernard (de unde i se trage si numele), dresat si utilizat la salvarea oamenilor de sub avalanse. Aici s-a dezvoltat sub grija si ocrotirea acestor calugari si s-a raspandit apoi in toata Elvetia, in Austria, Italia, Franta, Anglia, Canada, S.U.A. etc.
Temperament:
Cu o alura nobila, Saint-Bernardul are un temperament bland si un caracter vesel. Dotat cu simt olfactiv deosebit, este curajos, devotat si afectuos cu stapanul si, mal ales, cu copiii.
NU trebuie antrenat pentru paza și atac!
Utilizare:
Folosit la inceput ca paznic al locuintelor. Mai tarziu, datorita puterii, simtului sau remarcabil de orientare si calitatilor olfactive, a fast dresat si utilizat la salvarea oamenilor prinsi sub avalanse sau rataciti in munte, pe care ii gaseste, le semnaleaza prezenta sau ii conduce. Este, de asemenea, un foarte bun insotitor.
